PUP EU SI TRECE

De fiecare Paste, in Vinerea Mare, de undeva din colturile acelea tainice ale sufletului razbate un glas de copil:„las ca pup eu si trece!”.
Nimerisem in satul acela cuibarit in padure de la poale de munte din intamplare,sau poate ca…nu.
Eram toti osteniti, prafuiti si flamanzi. Am batut la poarta unei case care parea ca fugise din Muzeul Satului, sa-si caute linistea aici in satul uitat de zbaterile lumii dar si de curent electric si drumuri de acces. Ne-a deschis o batrana toata doar un zambet scapat dintre brazdele ridurilor.„Sarut mana, am cam ratacit drumul si ne-ar prinde bine de ne-ati putea gazdui pana maine, daca se poate, nu conteaza cat costa.” Ne-a privit curioasa motociclete pline de praf, s-a uitat la fetele noastre si zambetul ei s-a facut mai mare, mai plin de lumina. „Ce bani maica, omenia nu e pe bani! Pacatele mele cum sa nu va gazduiesc maica, am casa mare si cam goala de cand ni s-or dus barbatii si mie si lui fi-mea a mai mica.Ni i-a luat mina, ca nimic nu-i fara pret.Ea a ramas cu mine din toti sase,Facuta cam la batranete, de-aia mi-e a mai draga(si-si facu o cruce mare speriata de iubirea ei de mama mai mare si mai multa pentru mezina familiei) . Doar pruncul ei Vasilica ce ne mai tulbura linistea cu bucuria lui!”
In casa mirosea a busuioc si a mamaliga bolborosita in ceaun. Ne baga intr-o camera mare cu trei paturi inflorite de perne migalite cu flori rosii si albastre. In mijloc o masa cioplita acoperita cu stergar alb gazduia o lampa cu gaz, o lumanaregroasa infipta intr-un suport de lut si o strachina cu nuci.
„Maica, noi cand e cald afara ne scaldam in spatele grajdului cu apa incalzita de la soare, avem acolo un ciubar spanzurat de o grinda, il umplem cu apa si cand tragem de sfoara se impiedica de capul grinzii si mama ce mi te curata de tot necazul drumului si al vietii.Acum ii tocmai buna apa si soarele sus asa ca sa veniti unul cu mine sa-i arat… baia.” si ne face cu ochiul hohotind si pleaca urmata de Dan, „vinovatul” ratacirii noastre.
Primeniti si ospetiti cu cate o strachina mare cu mamaliga scaldata de zeama unei tocane de ciuperci(tanti Smaranda, ca asa o chema pe gazda noastra, ne ceruse iertare, era Vinerea Mare si postul la ea era sfant)ne tolaniram pe paturile dichisite cu velinte si adormiram tun.
Soarele incepuse sa ia drumul apusului si prin geamurile deschise mugetul vacilor ce se intorceau de la pasune sunandu-si talangele ne desteapta din somnul dulce. O ciocanitura in usa ne trezi de-a binelea:„voiti a merge cu noi la biserica ca se trece pe sub masa ? E primul an cand il luam si pe ala micu cu noi” Ne-am hotarat sa mergem din curiozitate(pe vremea aia habar nu aveam de asta).
Biserica mica din barne groase afumate, cocotata pe coasta muntelui, era plina. Satenii cu flori in maini se strecurau sfiosi pe sub masa impodobita, si apoi se asezau pe langa icoane asteptandu-se unul pe altul. Anica, fata gazdei isi lua baietelul in brate si se pregati sa treaca amandoi. Cel mic dadu cu ochii de crucea pe care un Isus trist si slab sangera de sub coroana de spini si incepu sa planga aratand cu mana spre el: „nenea, buba,buba!”
Lumea a incremenit ca in fata unei minuni si o liniste nepamanteana a cazut peste rasuflarile noastre! Anica incerca cu soapte blande sa-l faca sa taca, dar plansul nu i se potolea. Preotul atunci s-a apropiat, l-a luat in brate si s-a indreptat cu el spre crucifix inaltandu-l pana in dreptul chipul lui Isus. Cel mic a intins manuta , l-a mangaiat si-a lipit buzele de obrazul lui si a spus: „las ca pup eu si trece,da?
Am simtit lacrimile, venind ca o eliberare si privind in jur am vazut cum rand pe rand satenii ingenuncheau ca intr-o imensa cerere de iertare.Am ingenuncheat si noi.
Doar Vasilica zambea senin ca o binecuvantare dumnezeiasca venita peste lacrimile noastre.
Karelia Mihaela Neacsu